search instagram arrow-down

Facebook

Este ora 2 noaptea, iar eu fug cu o cutie imensă de gogoși în brațe, pe peronul pustiu al gării. Nu am altceva la mine decât telefonul spânzurat de căști, portofelul cu acte și bani, cutia plină cu calorii glazurate și o bluză de schimb. Urmează să parcurg un drum de cinci ore ( șase în ritmul CFR ).

Ajunsă în dreptul vagonului, apuc bara de sprijin de lângă ușa deschisă și fac un salt în interiorul trenului, fiind recunoscătoare faptului că nu l-am pierdut – scenariu foarte posibil în cazul meu.

Mă așez la întâmplare pe un loc, pentru că vagonul nu era nici pe departe plin, și lângă mine îmi poziționez tovarășul de drum, cutia de gogoși.

Nu îți voi spune nimic despre mine și de ce am pornit la un drum în condițiile prezentate. Asta este altă poveste.

Povestea de astăzi începe în momentul în care trenul s-a pus în mișcare și am sesizat faptul că, la câteva locuri distanță, se aflau niște lalele albe. Erau așezate pe un scaun gol și făceau un contrast frumos cu albastrul husei acestuia.

Nu le-am mai băgat în seamă o vreme, pentru că mi-am găsit lucruri mai importante de făcut, cum ar fi să-mi ascult de zece ori piesa preferată, să reascult melodii vechi și să mă plâng că nu mai am suficientă memorie în telefon pentru a descărca alte piese. Dar la un moment dat și bateria se termină, așa că a trebuit să las telefonul din mână și să plec într-o misiune de cercetare a teritoriului străin. Adică zona scaunului pe care erau așezate lalelele.

Cum am înaintat câțiva pași, am observat că lalelele erau prinse de jur împrejur cu o panglică fină, tot albă, de care era atașat un bilețel. Pe acesta scria următorul lucru: “Atâta vreme cât mai ai putere, fă pe cineva să zâmbească”. Am întors bilețelul pe spate, și am rămas surprinsă la vederea numelor a 8 orașe, urmate de 8 semnături diferite.

Opt orașe. Și nu orașe aflate la mici distanțe depărtare, ci la poli opuși ai țării. Buchețelul acesta de lalele albe a traversat țara în lung și în lat, aducându-le oamenilor câte un zâmbet pe chip. Am privit florile albe, care nu erau  chiar într-o stare perfectă. Mi-e imposibil să cred că au rezistat unui drum atât de lung, așa că presupun că oamenii le-au tot înlocuit cu altele noi.

Am zâmbit la ideea de a menține un asemenea gest, care practic creează o legătură între oameni total străini, într-un mod indirect. Nu voi afla niciodată cine a lăsat buchetul acolo, în acel vagon, însă, datorită acelei persoane, călătoria mea a fost una mult mai plăcută.

Primul loc în care am intrat când am ajuns, în cele din urmă, la destinația mea, a fost o florărie. I-am cerut doamnei vânzătoare să îmi schimbe florile, dar panglica și bilețelul să rămână. De asemenea, am rugat-o să îmi împrumute un pix. Pe spatele bilețelului am trecut al nouălea oraș și a noua semnătură. I-am mulțumit frumos și am plecat. În drumul meu, ce străbătea un parc înverzit, am trecut pe lângă o bancă liberă.

Nu știu cine a luat buchetul de pe bancă, dar știu că zâmbește.

Leave a Reply
Your email address will not be published. Required fields are marked *

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: