search instagram arrow-down

Facebook

În liniștea ce domnea asupra coridorului alb, pașii îmi răsună destul de tare, chiar dacă mersul meu este de-a dreptul lipsit de chef și viață. Coridorul lung pe care îl străbat este placat cu marmură albă și în capătul lui mă așteaptă o ușă neagră, metalică, cu aspect simplu, fără urmă de cute. Ușa către Sala de Sticlă. Tot la capătul coridorului, lângă ușă, se află un cuier de aceeași culoare. În rest, nimic.

Simt cum oboseala mă apasă din ce în ce mai tare, și tot ceea ce îmi doresc este să mă așez undeva și să fie liniște. N-am avut parte de așa ceva astăzi, și ziua încă nu s-a terminat. Trebuie să iau decizii importante, trebuie să mă adun, trebuie să fiu prezentă și lucidă pentru a-mi putea duce misiunea la bun sfârșit.

Am ajuns în fața ușii negre. Îmi îndrept privirea spre cuierul de lângă mine, și răsflu ușurată . Încep să mă dezbrac, dar nu paltonul meu crem este cel care va fi agățat în cuier. Nu mă dezbrac de haine.

Cu grijă, îmi dau jos toate emoțiile și sentimentele pe care le am asupra mea, și le agăț în cuier. Furia , care era înfășurată în jurul gâtului meu, o dau jos ca și când m-aș elibera de o eșarfă strânsă prea tare. Frustrarea, care mă apăsa pe umeri, o agăț deasupra. Pălărie nu am, însă pe capul meu se așterne supărarea, așa că o așez și pe ea în agățătoare.

Acum că m-am dezbrăcat de toate acestea, apăs mânerul ușii în jos și o împing înainte. Nu se întâmplă nimic, e încuiată. Mă încrunt și mă întreb de ce nu pot să intru…ah, da! Am pe mine și puțin dispreț. Îl dau jos repede și îl agăț și pe el în cuier.

Încerc să intru din nou și de data aceasta, ușa se deshide. Este imposibil să intri în Sala de Sticlă cu orice emoție sau sentiment asupra ta, desigur.

Pe măsură ce deschizătura ușii se lărgea, lumina blândă a apusului de soare îmi mângâia fața. Din momentul în care am intrat, m-am liniștit. Pășesc pe norii pufoși, îndreptându-mă spre fotoliul alb în care mă voi relaxa în câteva momente.

Sala de Sticlă este poziționată deasupra oricărui lucru posibil, și este un cub confecționat din sticlă groasă, în mijlocul căruia se află fotoliul meu confortabil. Când am spus că pășesc pe nori, nu pășeam chiar pe ei, ci pe sticlă, dar aceasta este atât de curată, încât nici nu pare că există.

Mă așez în fotoliu și admir peisajul: am venit exact în cel mai frumos moment al zilei, când cerul este împânzit de culori calde și lumea pare a fi un loc mai bun.

Privirea mea părăsește orizontul și se îndreaptă spre pământ, unde acum că am intrat în sală, lucrurile se văd mult mai clar. În depărtare, văd granițe de foc. Văd simboluri și coji de portocală. Văd alchimiști care se plimbă cu măști argintii, și cioburi de stele cum cad pe sol. Văd oamenii așa cum sunt ei, fără ca percepția mea să fie afectată de emoții sau sentimente negative.

Da, într-adevăr, este imposibil să pătrunzi în Sala de sticlă cu orice altceva în afară de luciditate asupra ta, pentru că, în acest caz, peisajul pe care îl observi de sus va deveni distorsionat, și nu vei mai vedea lucrurile așa cum sunt ele în realitate.

Aud cum ușa metalică se deschide timid, și îmi întorc privirea spre ea.

Oh.

Mă ridic zâmbind, și îți ofer politicos locul meu de pe fotoliu. Știu că și tu ai zilnic decizii de luat, și mă bucur foarte tare că renunți la emoțiile și sentimentele negative înainte să spui sau să faci ceva. Este cea mai bună alegere.

Leave a Reply
Your email address will not be published. Required fields are marked *

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s

%d bloggers like this: