search instagram arrow-down

Facebook

Nu înțeleg ce este așa de ciudat în a te plimba în plină stradă cu o ceașcă de cafea în mână. Oricum, privirile mirate și nelămurite ale trecătorilor nu mă împiedică să îmi continui liniștită drumul spre prietena mea, care mă așteaptă într-o stație de bus din apropiere de locuința mea, și care, în urmă cu câteva minute, mi-a comunicat prin telefon faptul că nu mai rezistă dacă nu va bea o cafea în cel mai scurt timp posibil.

Ei bine, după calculele mele matematice, cel mai scurt timp posibil în care am ajunge din stația de autobuz la orice cafenea este de fapt unul destul de lung, motiv pentru care am decis că îi voi face eu însămi o cafea de la mine de acasă. Din păcate, am avut mici probleme tehnice legate de transportul cafelei ( adică nu aveam în ce ), așa că singura soluție era să i-o aduc direct în ceașcă, evident. Am uitat să specific că i-am adus și farfurioară, ca să nu simtă că ceva lipsește din peisaj.

Mai am vreo câțiva metri până să ajung în stație, dar deja pot să văd cum ochii prietenei mele licăresc de fericire.  Când ajung în fața ei, prietena mea îmi ia cu eleganță farfurioara și ceașca din mână, după care îmi mulțumește amuzată pentru amablitate, iar eu fac o plecăciune regală, ca să o mai amuz puțin.

O luăm la pas spre destinația noastră, timp în care discutam despre diferite obiective pe care trebuie să le atingem astăzi, cât de cald este afară, și multe altele care ne treceau prin cap și care ne relaxau pe amândouă.

Lumea mai arunca din când în când priviri mirate spre ceșcuța mea de cafea, însă eram așa de prinse în conversație, încât nici n-am mai observat după o vreme.

Am ajuns pe o străduță veche, foarte drăguță, pe care oamenii se plimbau în voie și atmosfera era atât de plăcută, încât îți doreai ca străduța să nu se mai sfârșească și tu să te plimbi la nesfărșit pe ea.

Cum tot înaintam, se auzea din ce în ce mai tare o melodie cântată la chitară de către cineva de pe stradă. Credeam că este vorba despre un tânăr, pentru că de obicei pe aceștia îi întâlnești cântând în stradă, însă nu. La chitară cânta de zor un bătrân, care avea pe buze cel mai curat zâmbet pe care l-am văzut vreodată.

Își ținea ochii închiși în timp ce cânta, și dansa într-un mod foarte comic pe ritm. În jurul lui s-au adunat câțiva oameni care se legănau și ei, iar noi două ne-am alăturat acestui grup imediat ce l-am văzut.

Nu cunoșteam melodia, dar suna foarte, foarte bine. Deabia după ce și-a terminat numărul, bătrânelul și-a deschis ochii, ca să mulțumească mulțimii. Prietena mea a ridicat ceașca de cafea în aer, în semn de cinste, iar bătrânelul a râs amuzat, în timp ce lumea îl aplauda.

Mi-am scos o bancnotă din portofel și mă pregăteam să i-o las, dar nu am găsit nicăieri o pălărie sau orice altceva în care ar putea să strângă banii.

Bătrânul mi-a observat intenția și mi-a adresat următoarele cuvinte:

– Nu cânt pentru bani, domnișoară.

– Dar ați cântat foarte frumos, vă rog! spun eu, în timp ce înaintam spre dânsul. Mi-a plăcut de dumneavoastră, mai ales că s-a văzut și din exterior cât de bine ați trăit momentul.

– Să știi că mi-am închis ochii dintr-un cu totul alt motiv, zâmbi el.

– Care este acela? întrebă prietena mea.

Bătrânul își lăsă chitara jos și se sprijini de un perete, ca să se odihnească puțin. După câteva momente de pauză, acesta îi răspunse:

– Melodia pe care tocmai ați auzit-o am compus-o atunci când părinții mei s-au despărțit, cu foarte mulți ani în urmă, de pe vremea când eram un copil năzdrăvan. Privirea lui s-a pierdut undeva în orizont, memoriile lui fiind răscolite de trecut. Deabia acum am putut observa doi ochi închiși la culoare, poate chiar negri. Doi iriși triști. Se certau foarte des, continuă el, și niciodată nu reușeau să ajungă la un punct comun. Mama o ținea pe a ei, tata pe a lui, iar eu eram pus să aleg între ei doi.

Prietena mea și cu mine ascultam tăcute povestea bătrânului, așteptând ca aceasta să ducă la răspunsul întrebării. Bătrânul își ridică înapoi chitara de pe jos, și începu să zdrăngăne ușor la ea, ca și când ar simți că îi vom înțelege mai bine mesajul dacă îl va acompania cu niște note muzicale slabe.

– De mic am fost învățat că în lumea aceata, există numai alb și negru. Dacă țineam cu mama, nu puteam să țin cu tata. Pare că este doar un exemplu din copilărie, dar de fapt, se întinde pe o viață întreagă. Dacă un om face asta, înseamnă că nu poate să facă asta. Dacă un om e așa, înseamnă că sigur nu poate să fie și așa. Cei doi iriși triști ne-au fixat, iar cântărețul de pe stradă ne-a spus în continuare: sunteți niște domnișoare, sunteți tinere și aveți energie. Vă spun eu că, la un moment dat, vă veți sătura să alegeți între alb și negru, și veți dori să priviți lumea undeva mai pe la mijloc, mai pe la gri.

După aceste ultime cuvinte, bătrânul tăcu. Aveam impresia că tot ce se aude pe stradă este melodia chitării și bătăile noastre de inimi. Și-a închis ochii iar și s-a lăsat pradă cu totul chitării. Credeam că nu mai vrea să ne dezvăluie nimic, și îl înțelegeam, motiv pentru care mă pregăteam să o iau pe prietena mea și să îi oferim bătrânului puțin spațiu, dar chiar când ne-am întors cu spatele la el, i-am auzit cuvintele șoptile:

– Acum, chiar și după atâția ani, recânt melodia pe care o cântam în camera mea, în timp ce părinții mei se certau, și-mi imaginez cum ar fi fost povestea dacă aș fi înțeles încă de pe atunci că viața nu înseamnă alb sau negru, ea trebuie privită în nuanțe de gri.

Leave a Reply
Your email address will not be published. Required fields are marked *

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s

%d bloggers like this: