search instagram arrow-down

Facebook

Mi-e foame, sunt obosită și simt că nu am șanse să ajung acasă deceniul acesta. Car după mine un laptop greoi, o geantă plină de hârtii pe care mi-am notat fel de fel de observații și o sută de agende. Bine, sunt doar două agende, dar la cât de obosiți îmi sunt umerii, înregistrez în mintea mea o sută.

Încă nu ne-am terminat treaba, suntem într-o clădire care mie una îmi este străină, mai avem vreo zece-douăzeci de mailuri de trimis și încă alte telefoane de dat, oamenii mei deja și-au pierdut răbdarea și au început să o ia razna, iar mie una îmi trebuie un moment de liniște, așa că mă opresc brusc.

M-am oprit din mers și ca să pot analiza mai atent tabloul. Ceilalți m-au lăsat în urmă, pot să le aud vocile cum se îndepărtează tot mai tare de mine. Mi-am pus mâinile la spate și mi-am înclinat capul la stânga, pentru că asta fac adevărații cunoscători de artă în filme, și dacă le copiez postura, poate înțeleg mai bine de ce corbul pe care îl am în fața ochilor îmi transmite un sentiment ciudat de deja vu.

Tabloul se afla pe peretele coridorului pe care îl străbăteam, și mi-a captat atenția în mod special pentru că artistul a încorporat o semilună în desenul său, astfel încât aceasta să se intersecteze cu ochiul corbului. Nu știu exact ce ar trebui să însemne lucrul acesta, dar pe mine mă face să mă gândesc la ceva…

-Mistic, spuse o voce din spatele meu.

M-am întors surprinsă ca să depistez sursa glasului, iar când privirea mi s-a intersectat cu cea a ingrijitorului în vârstă căruia îi aparținea vocea, acesta mi-a zâmbit prietenește. Storcea un mop într-o găleată verde, ceea ce m-a făcut automat să mă uit spre podea și să mă întreb cum de n-am observat că era ud pe jos. Ce este drept, de obicei observ că este ud pe jos deabia după ce reușesc cumva să alunec și să fac contact cu podeaua.

-Poftiți? am întrebat eu politicoasă.

-Zic: este un tabou mistic, nu-i așa? mă întrebă el în timp ce scotea mopul din găleată.

-Oh, da da, nu v-am auzit bine prima oară, îmi cer scuze!

-Este făcut de fiul meu, îmi dezvălui el cu mândrie, în timp ce se sprijinea de bățul mopului.

-Tare frumos, i-am zâmbit eu. Mistic, am punctat, în timp ce mi-am ridicat sugestiv degetul arătător în aer. Mi-am întors privirea spre corb, și l-am întrebat pe domnul îngrijitor: Și de unde i-a venit fiului dumneavoastră inspirația pentru acest tablou?

 Îngrijitorul își drese glasul, după care a început să-mi povestească, cu o voce care îmi dădea de înțeles că a mai repetat această istorisire de zeci de ori:

-Îmi duceam foarte des fiul la țară, prin Moldova. Acolo, în curtea bunicilor, adică a părinților mei, gesticulă el un semn cu mâna spre pieptul său, se adunau bătrâni de jur împrejurul unei mese vechi de lemn, și începeau să spună povești, pățanii, legende, fel de fel de lucruri.

-Aha, deci să înțeleg că fiul dumneavoastră a fost inspirat de povestirile bătrânilor, am tras eu concluzia.

-De fapt, domniță, să știi că nu a fost așa! râse el, în timp ce se apucă să spele pe jos. Da, desenul este făcut după o legendă, dar nu spusă de bătrâni. Într-o seară, când nimeni nu mai avea nimic de povestit, fiul meu, care avea vreo…5? 6? Da, cred că 5 ani  pe atunci, s-a făcut remarcat prin faptul că în liniștea ce s-a lăsat atunci, glăsciorul lui s-a auzit începând o poveste. O legendă, așa a denumit-o el.

-Aha, deci a auzit-o el de pe undeva și în loc să povestească bătrânii copilului, copilul le-a povestit bătrânilor, am zâmbit. Foarte frumos! Păi și cum, stați așa, tabloul acesta a fost desenat când fiul dumneavoastră avea 5 anișori?! m-am mirat eu.

-Nu, nu! L-a ilustrat deabia peste mulți ani, când a crescut mare și a înțeles mai multe, mă lămuri el.

-Foarte talentat, oricum! Am dat admirativ din cap, analizând aripile corbului. Și cum sună legenda?

Am avut impresia că exact întrebarea aceasta urmărea domnul îngrijitor să i-o adresez încă de la începutul conversației, pentru că imediat, ochii i-au lucit a entuziasm.

-Fiul meu era singurul copil de acolo, la adunarea generală a moșnegilor, chicoti domnul îngrijitor. Se făcuse atât de târziu, încât deja se vedeau stelele pe cer. Nu prea erau nori, așa că se vedea și semiluna în toată splendoarea ei. Probabil din această cauză s-a decis fiul meu să istorisească…În fine, legenda sună în felul următor:

Soarele avea un fiu, al cărui nume s-a pierdut în popor, din cauza vechimii legendei. Fiul era tare năzdrăvan, alerga printre stele și se întrecea cu cometele. Era un adevărat aventurier, de care Soarele era foarte mândru, în sinea lui.

Soarele se înțelegea foarte bine cu fiul său, dar din când în când, mai aveau loc și certuri. Fiul aventurier voia să descopere mai mult Universul, iar Soarele îi interzicea să se îndepărteze prea mult de el, pentru că cine știe ce ar fi pățit altfel.

Într-o zi, fiul s-a încăpățânat prea tare, și a decis să nu-și mai asculte tatăl. Tot alergând printre stele, a văzut o planetă albastră și a decis să o exploreze. Soarele s-a speriat și a început să-i strige să vină înapoi, dar fiul său nu l-a ascultat. A continuat să tot alerge și să alerge până când, în cele din urmă, o forță a gravitației l-a tras dintr-o dată spre pământ, și s-a trezit om.

Fiind entuziasmat de interesanta schimbare, fiul Soarelui, acum om fiind, a început să alerge printre copacii verzi și să se întreacă cu vântul, de această dată. Din când în când, se oprea din alergat, ca să îi facă înapoi de pe pământ cu mâna tatălui său, care strălucea pe cer. Fiul s-a jucat toată ziua și era fercit de decizia luată, dar după, și-a dat seama că ceva nu mai era în regulă.

Soarele apunea. Lumina lui dispărea.

Fiul, nefiind obișnut cu întunericul, începu să se simtă ciudat. Pe parcursul apusul, fiul intra din ce în ce mai tare în panică, pentru că nu mai putea să vadă nimic, și nu cunoștea nimic în jurul său. Începea să audă fel de fel de bestii cum se plimbau prin pădure, cum fiarele mârâiau amenințător și cum frunzele foșneau de la vântul pe care, în timpul zilei, îl privea ca pe un prieten.

Fiul s-a ghemuit pe jos și a început să tremure, regretând că nu îl mai are pe tatăl său lângă el, ca să îl poată apăra. Printre frunzele copacilor, el putea să vadă luna, dar arăta ciudat. Nu era întreagă, așa cum o cunoștea el, ci părea mușcată. Era o semilună.

Brusc, un urlet sălbatic a răsunat din spatele băiatului, făcându-l imediat să sară în picioare. Un lup gigantic a apărut din întuneric, ochii lui țintindu-l pe fiul soarelui. Încet și mârâind, lupul înfometat se îndrepta spre el.

În acel moment, niște bătăi puternice de aripi  se îndreptau direct spre lupul furios.

Razele semilunii au dezvăluit cum aripile unui corb s-au deschis larg, pentru a-l proteja pe fiul Soarelui, făcându-l pe lup să se dea câțiva metri mai în spate. Atunci când corbul și-a deschis furios ciocul și s-a făcut auzit în toată sălbăticia, lupul a fugit de-a binelea în inima pădurii.

Pasărea neagră a aterizat în mod grațios pe pământ, și-a închis aripile și l-a privit pe băiat. Uitându-se în ochii corbului, băiatul a simțit căldură în piept. Atunci, acesta a știut că este în siguranță, și bătăile inimii lui s-au liniștit.

Fiul Soarelui s-a așezat lângă pasărea ce l-a salvat de la pericol, și, obosit fiind, și-a închis ochii și a adormit. S-a trezit deabia atunci când razele răsăritului l-au mângâiat pe față, însă uitându-se în jur, și-a dat seama că nu există nici urmă de corb.

După ce a spus ultimul cuvânt, bătrânul îngrijitor a revenit în prezent, alături de mine, de altfel, și și-a mutat privirea asupra mea, așteptând un feed-back.

-O legendă foarte frumoasă, aprob eu, în cele din urmă. Morala este că atunci când te simți singur și neprotejat de pericole, vei primi ajutor de acolo unde nici nu ți-ai fi imaginat vreodată, nu-i așa? Și că trebuie să-ți asculți părinții, evident, râd eu la final.

-Da, ai înțeles bine. Mie, personal, îmi place mai tare a doua parte din legendă, din care reiese faptul că vei primi ajutor de acolo de unde nici măcar nu îți vei imagina vreodată. De asemenea, legenda te învață că ajutorul poate veni sub multe forme, sfârși el, făcând referire la forma soarelui și forma corbului.

-Așa-i. Sunt tare curioasă, dacă nu de la bătrânii din sat, de unde știe fiul dumneavoastră de această legendă?

Domnul îngrijitor își deschise gura ca să îmi răspundă, dar o voce grăbită l-a întrerupt:

-Aici erai! Nu te găseam. Oh, bună seara, domnule! Îmi cer scuze că întrerup discuția, dar aveam mare nevoie de tine, mi se adresă colegul meu, care m-a lăsat în urmă, la fel cum au făcut și ceilalți.

-Sigur, vin acum, am spus eu către el. M-am întors înapoi spre domnul îngrijitor, ca să îi mulțumesc pentru istorisire și să îi urez o seară frumoasă în continuare. Înainte să plec din loc, am mai aruncat o ultimă privire tabloului.

Au urmat alte două ore care m-au epuizat și mai tare, câteva regrete că am mâncat singură vreo 4 felii de ceva prăjitură cu ciocolată, după care sunt sigură că mi se va face rău, un task-list bifat pe ziua de astăzi și o mulțumire de sine, pentru că am reușit să îmi termin treaba și pot în sfârșit să merg acasă.

Mi-am luat rămas bun de la oamenii mei și am refuzat să fiu condusă acasă,chiar dacă era deja noapte, pentru că nu aveam chiar așa de mult de mers.

Era liniște și mergeam într-un tempo destul de rapid, pentru a nu petrece prea mult timp singură pe stradă. Dintr-o dată, lumina felinarelor s-a luat. Superb, acum mă simt excelent. O femeie mergând singură pe o stradă neiluminată, absolut fantastic. De parcă totul ar fi fost plănuit, după un timp, am început să aud pași în spatele meu. Nu am vrut să mă întorc, așa că doar am mărit si mai tare tempo-ul mersului. Și persoana din spatele meu a făcut la fel. M-am speriat puțin, pentru că mi se părea neobișnuit, dar nici bine nu am reușit să procesez până la capăt informația, și persoana din spate a început să alerge. Brusc, am simțit cum geanta în care îmi era laptopul mi-a fost smulsă de pe umăr, și am văzut cum un individ fugea cu ea, deja fiind cu mult în fața mea. M-am speriat atât de tare încât nici să țip nu am putut, am înțepenit în loc.

Individul a ajuns în dreptul unui felinar de pe stradă, când o a doua persoană s-a izbit cu putere în el, făcându-l să-mi scape geanta pe jos. Hoțul a fost luat prin surprindere, așa că după ce și-a recăpătat echilibrul, a decis că e mai bine să fugă în continuare, fără pradă.

După ce mi-am revenit din șoc, am fugit și eu spre geanta mea, pe care am recuperat-o de pe jos. Eram în dreptul felinarului, m-am uitat în stânga și în dreapta după salvator, dar nu-l vedeam nicăieri.

Curentul s-a redat din nou pe stradă, iar becul felinarului a explodat.

Am rămas cu gura căscată de uimire.

Când becul felinarului a explodat, am putut să văd în străfulgerarea de lumină albă cum penele corbului cădeau încet spre mine, spre pământ.

Un moment mai târziu, totul a dispărut în întuneric.

Leave a Reply
Your email address will not be published. Required fields are marked *

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: