search instagram arrow-down

Facebook

III

– Te-am mințit.

Matei și-a pus capul în mâini, trecându-și o dată degetele prin părul murdar.

– Nu mi s-a terminat sentința. Și-a ridicat bărbia ca să se poată uita la mine, și și-a continuat fraza: am evadat.

Vestea m-a șocat într-atât de tare, încât m-am blocat. Stăteam nemișcată și priveam omul din fața mea, încercând parcă să-i dau pielea la o parte și să înțeleg lucrurile din spatele cuvintelor lui. Emoții, scene din amintiri, oameni, frică, frustrări, toate cele care sunt ambalate în cuvinte, înainte să fie livrate către oameni. O mie de întrebări îmi vâjâiau în cap, și toate fără sunet.

Matei și-a lăsat iar capul în mâini, și a început să-mi povestească totul, dar cred că mai mult făcea o recapitulare a ultimelor zile mai mult pentru el, decât pentru mine:

– Pur și simplu stăteam în celulă și mă uitam pe pereți. Îți jur, doar asta făceam de zile întregi. Avem chiar și un prieten de companie, ceva gândac în colțul din dreapta sus al celulei. Mă uitam la el și îi ziceam : “Măi, de ce îți place să stai acolo, în colțul tău? Plimbă-te, că ești liber !” Apoi, pufni într-un început de râs obosit, apoi i-am auzit pașii de pe hol. A venit nenorocitul la mine și ( râse iar ) și a venit cu niște chei. Le-am auzit clinchetul, și când i-am recunoscut fața, am sărit imediat din pat și m-am dus la gratii. Eram foarte fericit, îți dai seama. Știam că mă va scoate de acolo.

Matei își ridică privirea și se uita undeva la un perete, și cu un gest al mâinilor ridicate în aer, a continuat:

– Habar n-am cum o fi reușit să intre. Sau cum era calea liberă. Nu știu ce-o fi făcut cu paznicii, le-o fi pus ceva în băuturi, o fi avut vreun complice? Nu știu. Ideea e că nu mi s-a părut dubios deloc, mai ales că am luat-o printr-un subsol și am ieșit pe un gemuleț, undeva prin spate. Oricum, e o mini închisoare și nu cred că eram cine știe ce adunătură de criminali, deci nu mă surprindea faptul că nu au exagerat cu paza. Foarte bine s-ar fi putut uita paznicii la un meci. Doamne, ce mi-aș dori să fiu acum pe o canapea, uitându-mă la un meci, oftă el.

– Cine te-a scos? am reușit să întreb.

– Dante, scuipă el.

Mi-am ridicat sprâncenele a mirare, nu pentru că i-am auzit numele celui mai bun prieten al lui, ci pentru că el este “nenorocitul” al cărui nume Matei mi l-a trântit cu dezgust.

– Dante m-a scos de acolo, m-a băgat într-o mașină și a apăsat accelerația. A început să-mi spună că a rezolvat el totul, că ziua următoare fugim din țară, că are el pe cineva în Italia, că e timpul pentru un nou început. M-a dus undeva într-o casă peste noapte, mi-a dat să beau și să mănânc. Eram rupt de oboseală și nu prea mai înțelegeam ce se întâmpă, aveam impresia că visez, de parcă aș fi drogat. Mi-a zis să dorm, că deja aveam cearcăne urâte. L-am luat în brațe și i-am mulțumit pentru tot, și i-am mulțumit că mi-e prieten.

Știu că am adormit puțin, dar după m-am trezit, pentru că simțeam că trebuie să mă duc la baie. Încă mă simțeam ciudat, era o senzație care mă făcea să fiu foarte amețit. M-am sprijinit de perete la un moment dat, ca să îmi revin, și atunci l-am auzit: Dante vorbea cu cineva la telefon, îi zicea: “Da, e la mine. Ai anuțat că nu mai e acolo? Bun, bine. Da, 2-3 zile și după îl predăm, ne luăm banii și plecăm de aici.”

Matei și-a închis gura, lăsându-mă să diger informația. “E la mine!? Cine, Matei?! Să-l fi scos din închisoare doar ca să primească bani, în cazul în care se plătea cu bani frumoși persoana care prinde fugarul?”

Nu-mi venea să cred că Dante ar fi înscenat totul pentru bani. Pur și simplu, nu-mi venea. Îl văd pe Matei  că se apleacă și culege ceva de pe jos: o bucată de sticlă spartă.

Analiză puțin sticla spartă, după care vorbi din nou:

– Știi, oamenii-s ca niște cioburi, a spus el în timp ce întorcea sticla pe toate părțile. Să n-ai încredere în ei, că te tai. Arătă cu ciobul către mine, ca și când mi-ar fi tăiat pielea. Blestemate cioburi! Eu unul cred că există ceva fabrică de sticlă spartă, că eu numa mizerii de oameni am întâlnit. Mă rog, mizerii de sticle sparte.

– Ce s-a întâmplat după? îndrăznesc eu.

– Am înaintat în cameră, răspunse el. M-a întrebat de ce sunt treaz, de ce nu dorm. Nu i-am răspuns, l-am întrebat direct despre ce era vorba la telefon. S-a uitat ciudat la mine și mi-a zis că-i ceva marfă în pachet pe care o vinde pentru noi, ca să ne facem banii de drum. “Sunt prietenul tău, despre ce Dumnezeu credeai că e vorba?!”

Am răsuflat ușurată. Știam că Dante nu i-ar fi făcut așa ceva lui Matei.

– M-am trântit pe canapea și am râs, continuă el, cu gândul că a fost o prostie din partea mea să îl suspectez pe prietenul meu, doar că, spuse, el în timp ce ridică ciobul la nivelul ochilor și analiză cât de ascuțit este, închizându-și ochiul drept, din poziția în care stăteam pe canapea, puteam să văd un colț de poză sub niște cărți de pe masă. Vedeam în poză o parte dintr-o rochie roșie pe care o cunosc prea bine. Matei făcu o pauză, după care spuse: Eu i-am cumpărat-o.

“Ce”?!

– Maria?!? am izbucnit eu. De unde o știe Dante pe Maria?!

– Frați vitregi, răspunse el sec.

Informația aceasta m-a paralizat. Dacă Dante este faimosul frate vitreg al Mariei, înseamnă că din cauza lui, Matei a ajuns unde a ajuns. Dumnezeule mare, înseamnă că Dante l-ar fi putut ajuta!

– M-am înfuriat foarte tare. Am sărit la gâtului lui și am început să-l înjur, povesti el. I-am țipat că e vina lui, că dacă ar fi fost om cu mine de la început, nu aș fi ajuns aici, că m-a luat de prost. El mi-a zis că i-a fost frică – pf, ce bărbat e ăsta, i-a fost frică, hai serios?! – și că nu a știut ce să facă. Am început să mă bat cu el și am căzut amândoi peste masă, unde era o lumânare aprinsă.  Nu știu cum, dar am răsturnat-o și n-am observat. El s-a ridicat de pe jos și a fugit din cameră, iar eu după el. Imaginează-ți că lumânarea aceea o fi prins un colț de plapumă, sau nu știu, dar ne-am trezit că parterul ardea.

Știi ce am văzut în flăcările acelea? M-am văzut pe mine. Am văzut cum mi-a ars toată inocența, toată bunătatea din mine și toată prietenia pe care le-am arătat-o oamenilor. Le-am dat atâtea și niciodată n-am primit ceva în schimb – niciodată! Matei, ăla de zâmbea mereu și sărea oricând aveai nevoie de ajutor, arde! Câte am făcut pentru Maria…câte am făcut pentru nemernicul de Dante! Și acum stau și mă gândesc: de ce? Ca să sufăr atât drept “răsplată?” Ca să-și bată lumea joc de bunătatea mea? Ca să ajung să nu mă mai recunosc, să mă învârt în cercuri dubioase doar ca să aduc un zâmbet pe buzele ei? Ca să ajung pentru asta în închisoare?! M-au distrus! Dante îmi tot urla că-i pare rău, că dacă nu i-ar părea nu m-ar fi scos acum din celulă, că vrea să se revanșeze. Dar faptul era consumat, știi? Așa că, în timp ce flăcările se tot extindeau și se extindeau, eu l-am făcut praf pe Dante, cred că l-am lăsat puțin inconștient, râse el, ceea ce mi-a făcut pielea de gâină. Sau nu știu, cel puțin când am plecat de acolo, tot nu s-a ridicat de pe jos.

Expresia feței mele i-a fost de ajuns ca să-mi ghicească întrebarea nerostită:

 

 

Leave a Reply
Your email address will not be published. Required fields are marked *

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: