search instagram arrow-down

Facebook

I

Ca de obicei, autobuzul era plin de oameni, și nu aveai unde să arunci un ac pe jos. Ceea ce puteai să faci, în schimb, era să analizezi fețele oamenilor, și să-ți creezi fel de fel de scenarii în cap despre viața lor și despre felul lor de a fi.

Spre exemplu, în dreapta mea, o tipă blondă, cu fața foarte finuță asculta muzică în căști și se uita liniștită în telefonul ei de un roz pal. Era înaltă și subțirică, așa că mi-am închipuit că venea de la orele ei de balet, la care nu era cea mai bună, dar le făcea pentru a-și ține mintea ocupată de la faptul că s-a mutat recent în orașul acesta cu totul nou pentru ea și este speriaată de schimbare.

Un domn cu câțiva oameni mai încolo de mine arăta foarte morocănos și nedormit, motiv pentru care mi-am imaginat că subordonatul său i-a vărsat cafeaua pe tastatura laptopului, făcându-l să stea treaz la birou toată noaptea pentru a încerca să transfere niște fișiere importante din el, și să se certe cu soția, pentru că acesteia i se părea suspect faptul că soțul nu vine acasă, șiiii luându-i orice rămășiță de chef de a mai vedea cafea în fața ochilor în zilele următoare. De asemenea, domnul este morocănos pentru că simte nevoia disperată să intre în cabina de duș, și se simte incomfortabil între atâția oameni. Oh, și motivul pentru care a luat autobuzul a fost pentru că era așa de înnebunit cu laptopul stricat și fișierele importante de pe el, încât a uitat să-ți mute mașina de pe locul unui concetățean nervos, care i-a spart cauciucurile. Și acum se gândește cât de stupidă a fost mișcarea aceasta, pentru că, omule, cauciucurile sunt sparte, cum ai vrea să îmi mai mut mașina de acolo?

– Nu mai judeca atât oamenii, mi se adresează o voce.

– Nu-i judec, răspund eu, înainte să găsesc sursa vocii. Aproape de mine, stătea pe scaun un om zâmbăreț, cu o plasă de cadouri în mână.

– Deși asta pare că faci.

– Nu, râd eu, amuzată de intervenția lui bruscă. Doar mă gândeam la ale mele și trebuia să nu mă uit într-un punct fix, mint eu, nevrând să destăinui unui străin faptul că îmi fac scenarii în cap.

– Mhm, bine.

Autobuzul s-a oprit în stație, eu i-am zâmbit frumos celui care m-a catalogat drept o ciudățenie care judecă oamenii fără vreun drept, și m-am îndreptat spre ușă.

Ei bine, și el s-a ridicat de pe scaun și s-a îndreptat spre ușă. Am coborât, și se pare că și pentru el aceasta era stația la care trebuia să se dea jos. Am mers în ritm normal înainte, nedorind să pară că încerc să scap de el, dar probabil și el gândea exact la fel, pentru că am ajuns să mergem unul în dreptul celuilalt pe stradă, într-o liniște super ciudată.

– După o vreme, l-am auzit râzând:

– Bine, hai că e ciudat de acum.

– Puțin, am confirmat eu, râzând la rândul meu.

– Încotro mergi?

I-am răspuns cu numele locului, iar el a făcut o mimă amuzantă și mi-a răspuns la rândul său, ridicând umerii și brațele a mirare, că și el merge exact în același loc.

– Acum urmează partea în care unul dintre noi spune că acesta este un destin, și că doi oameni nu se întâlnesc niciodată din întâmplare, continuă el, pe un glas monoton.

– Daaa, cu siguranță. Și care ar fi rolul meu în episodul aceasta din viața ta? l-am provocat eu.

– Păi, începu, sincer să fiu, mi-ar prinde bine o părere feminină în legătură cu…Se opri în loc și începu să scotocească prin punga de cadouri, dar văzând că nu se descurcă prea bine, mi-a spus: Auzi, hai te rog să ne așezăm pe banca aceea, ca să și găsesc rochia. Ă, da, am nevoie să-mi spui dacă prietena mea ar purta vreodată așa ceva. Adică, se opri el și gesticulă un semn cu mâna, știu că nu ai de unde să știi dacă ea ar purta așa ceva, dar mi-ai putea spune dacă e acceptabilă măcar?

– Să vedem, mi-am intrat eu hotărâtă în rol, punându-mi un picior peste altul, împreunându-mi mâinile pe genunchi și așteptând să văd articolul vestimentar. După ce a reușit să scoată rochia din pungă, am analizat-o de sus până jos, iar la al doilea set de priviri am ridicat degetul mare de la mâna dreaptă în semn de OK.

– Phu, ce mă bucur, răsuflă el ușurat, așezându-se lângă mine, pe bancă. S-a întors spre mine și mi-a întins mâna: Matei.

– Sunt sigură că se va bucura, îț încurajez eu, după ce mă prezint și eu.

Am văzut o grimasă pe fața lui, și am ridicat o sprânceană în semn de întrebare.

-Nu știu ce să spun despre asta…Maria ( așa o cheamă ), mimă Matei cu mâinile o paranteză, este o fire foarte…complicată. Se opri câteva secunde în care se uită la mine, după care continua cu veselie: Mă gândeam acum că pare foarte ciudat că ne-am luat așa cu vorba și ți-am arătat rochia pe care i-am cumpărat-o iubitei mele și toate cele, dar știi ceva? Probabil n-o să te mai văd în viața mea, deci cred că merită să mă descarc puțin în fața unei străine, nu?

I-am zâmbit. Matei îmi părea un tip foarte vesel și cu energie, și mi-a plăcut simplitatea faptelor lui și sinceritatea cu care îmi vorbea, așa că răspunsul meu a fost:

-Destin, nu?

Matei a râs, după care s-a pus calumea pe povestit.  A început prin faptul că o cunoștea de foarte multă vreme pe Maria, și în tot acest timp a avut de-a face cu fel de fel de toane ciudate de la ea. Matei gesticula și-mi povestea lucrurile dintr-o perspectivă optimistă, mai serios, mai pe un ton glumeț. Din povestioarele lui, Maria nu părea genul de fată conștientă de omul de lângă ea. L-am lăsat să-mi povestească fără să intervin niciunde, doar că nu-mi trebuia să aud mai multe ca să-mi dau seama că Maria era un om toxic pentru Matei, care ștergea cu buretele părți din caracterul lui.

-Doamne, chiar îmi prinde bine să îți povestesc toate acestea. Singurul om în fața căruia îmi permit să mă mai descarc este prietenul meu cel mai bun, Dante.

-Dante?

-Da, așa-l poreclesc eu. Îi place mult să picteze, știi? Chiar se pricepe. Matei făcu o pauză, după care reveni: singura problemă este că folosește anumite lucruri pentru inspirație, și tot încec să îl conving să se lase, dacă mă înțelegi…

-Hmm…cam urât, strâng eu din buze, uitându-mă într-o parte.

-Da, obișnuiește să se învărtă prin cercruri dubioase pentru asta. De câteva ori a trebuit să intervin și eu, ca să-l salvez de la a face tâmpenii. Dar e prietenul meu, și aș face orice pentru el, zâmbi el. Oricât de idiot ar fi.

-Cred că treaba este reciprocă, nu-i așa?

-Daa, mereu mi-a fost alături. De fiecare dată îmi asculta poveștile legate de Maria și mă sfătuia, și chiar mă încuraja să fac unele lucruri atunci când eram nehotărât. Chiar nu știu ce m-aș face fără el. Spre exemplu, Maria are un frate vitreg pe care nu l-am întâlnit niciodată, pentru că tipul e mai mereu pe drumuri. Ba mai mult, Maria habar n-are cum arată în realitate, singurele dăți în care vorbesc, vorbesc prin mesaje. Am fost și eu de foarte multe ori lângă ea când vorbea cu el, și de fiecare dată tipul îi cerea câte ceva. Omul o ducea foarte prost cu banii, tot împrumuta de la oameni și nu putea să-i dea înapoi, iar Maria nu putea să-l refuze. Dante mereu mă sfătuia să o las pe Maria să-l ajute pe fratele ei cu bani, dacă asta o făcea pe ea mai liniștită, chiar dacă mie uneori mi se părea că exagera. Aveam momente când îi dădeam și eu, din partea mea. El îmi zicea că dacă eu chiar vreau să o văd liniștită, să o susțin chiar dacă nu sunt de acord cu chestia asta. Da, știu, nu eram obligat, zise el repede, atunci când îmi observă privirea, dar dacă pe ea o făcea fericită, eram și eu fericit.

-Cred că ești genul de om care se hrănește cu fericirea oamenilor din jur, în modul pozitiv, am punctat eu.

-Da da da, mă aprobă el. Așa-i firea mea. Deschise gura să mai spună ceva, dar telefonul meu a început să sune. Am ridicat un deget în aer în semn de „stai o secundă, te rog”, și m-am ridicat de pe bancă, îndepărtându-mă câțiva pași de ea, pentru a putea vorbi liniștită.

Atunci când am terminat, l-am privit pe Matei și am văzut că și el s-a ridicat de pe bancă, și bălăngănea plasa de cadouri dintr-o parte în alta, fiind nerădător să plece.

-Ok, păi, mi-a părut bine, Matei, i-am zâmbit. Sper să fie bine cu Maria.

-Oh, o să fie, mulțumesc pentru că m-ai ascultat.

Și atât. Eu m-am dus în treaba mea, el s-a dus în treaba lui. Nu credeam că voi avea ocazia să-l revăd în viitorul apropiat, dar se pare că viața este plină de surprize…

Leave a Reply
Your email address will not be published. Required fields are marked *

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: