search instagram arrow-down

Facebook

M-am rătăcit într-un castel în formă de semilună. Era construit pe o stâncă imensă, înconjurată de apele nervoase ale mării. Chiar și din coridorul pe care îl străbăteam, puteam să aud cum valurile imense se spărgeau de zidurile reci ale cetății castelului.

Înaintam buimacă, pășind cu tălpile goale pe marmura albă a podelei, și căutam orice urmă de ființă umană, sperând să o pot ruga să mă ajute. Mi-am mijit ochii și mi-am ciulit urechile mai bine, pentru că aveam impresia că aud ceva. Da, auzeam ceva…era un sunet foarte slab, dar îl distingeam peste zgomotele mării.

Era o vioară.

Am început să alerg spre sursa sunetului viorii, pe care îl auzeam tot mai clar, și am năvălit într-o încăpere care era păzită de două uși solide, cu câte o semilună aurită trasată fin deasupra albului fiecărei uși. Când ușile s-au trântit, vioara a încetat să mai cânte. Încăperea era de fapt un balcon, o tribune de unde dacă priveai în jos, puteai să vezi o scenă joasă, de formă rotundă, împodobită cu statui de marmură și cu trandafiri albi și argintii, și care era înconjurată de jur împrejur cu apă. Mi-am dat seama că apa aceea aparținea tot mării, și că stânca pe care era construită castelul avea o peșteră subacvatică, iar eu o admiram  cu gura căscată din tribune. Mi-am ridicat privirea spre tavan, dar nu exista niciunul. În fața ochilor mei se întindeau nesfârșitele stele ale cerului nopții.

Urechile mele au început să audă din nou acordurile viorii, dar de data aceasta ele au fost urmate și de alte instrumente muzicale, formând o melodie lentă și frumoasă, îmi aducea în mod ciudat o liniște în interiorul inimii. M-am aplecat mai tare peste tribune, ca să-i zăresc pe cântăreți, și am privit spre scenă, întrebându-mă de ce prima oară nu i-am observat printre trandafiri, dar apoi mâinile mi-au înghețat pe marginea balconului.

În realitate, i-am văzut deja din prima privire pe cântăreți. Statuile de marmură erau cele care cântau la instrumentele muzicale.

– Nu îți place muzica noastră? mă întreabă o voce calmă din spatele meu.

– Ce este aici? întreb eu cu emoție, fără să mă întorc.

Aud un râs blând, și apoi simt o mână rece pe umărul meu.

– Aici este Castelul Zilelor Bune, sau Castelul Semilunii. Aici se află jumătate din orchestra Cerului, care cântă melodii liniștite, pentru a le putea trimite în viețile oamenilor vibrații calme, care să le îmblânzească zilele influențate de ceilalți castelani.

–   Ceilalți castelani?

– Castelanii din Est, de la Castelul Mușcătură de Soare, adică cealaltă jumătate de orchestră. Ei sunt mai agitați, mai nervoși, ei cântă piese alerte, trimițând vibrații de agitație în viețile oamenilor, îndreptându-i spre provocări și aventuri. Nu-i nevoie să îți spun că se mai numește și Castelul Zilelor Nebune, nu? disting eu un zâmbet în vocea lui.

– Nu am auzit în viața mea de voi.

Mâna rece m-a întors cu fața spre chipul vorbitorului, și tot ceea ce mi-a rămas întipărit în minte a fost culoarea strălucitoare de argintiu topit a irișilor lui:

– Cum să nu? Facem parte din viața voastră, a oamenilor, și nu aveți ce să faceți în privința aceasta. Nu înțeleg de ce nu acceptați ideea aceasta. Noi, castelanii din Est și din Vest, cântăm pentru a vă aduce în echilibru constant, și nu puteți să alegeți între noi. După o zi liniștită vine o zi agitată, după un bine vine un rău, după o vioară vine un pian, și tot ce trebuie să faceți voi este să vă bucurați de muzică, iar restul vine de la sine.

 

Leave a Reply
Your email address will not be published. Required fields are marked *

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s

%d bloggers like this: